Trădarea clipei

În fuga ei tu vezi s-alergi doar înapoi.
Te-nșeală, tu nu știi însă s-o trădezi...
Te ceartă și tot ea te împacă apoi,
Te minte... și te face să o crezi.

Când o alergi, ea stă încremenită.
O prinzi și vrei pe veci să fie doar a ta.
Ea vrea să fie și trădată, și iubită,
Când vrei însă să plece, ea voiește să stea.

Ea este doar o parte a timpului netrebnic
Iar tu ești joc al nebuniei sale hâde
De inocența ta va profita ne-îndoielnic
De vrei să scapi de ea, nu ai unde te-ascunde.

Tu vezi în viitor dulcea scăpare
Și-ți pare-a fi să zbori tot mai ușor...
Ea simte iar nevoia de trădare
Și-ți taie-avântul brusc, necruțător.

Ea este Clipa, un înger decăzut între luceferi...
Rostind șoptiri, trecând fulgerător...
Din ale sale gheare puțini pot scăpa teferi
Ea e nemuritoare, tu... simplu muritor.

De veghe la căpătâiul unei șoapte...

Veghez desculț și abătut la căpătâiul unei șoapte.
Încerc s-o țin în viață, promit c-am s-o ascult,
Tremur de teamă, nu voi s-o las să piară-n noapte,
Încerc s-o fac să înțeleagă cât o iubesc de mult.

Pe buze stă sfârșită, lipsită de putere,
Vrea să se facă auzită, să fie înțeleasă...
Se simte însă slabă, răpusă de durere,
Și este tot mai tristă crezând că nu îmi pasă.

Se-agață de-ancora lansată în marea de regrete
Dorind să se salveze de cruda, neagra moarte...
Se vrea rostită, nu doar pictată-n reci portrete
Și vrea să-i fiu aproape... simțind că sunt departe.

C-o ultimă putere rostește sfâșiată: "te iubesc".
Și moare fericită, și-ajunge-n raiul șoaptelor din noapte,
De-acum e conștientă că numai pentru ea  trăiesc...
Veghind desculț și abătut la căpătâiul unei șoapte.

Treimea laică: bărbatul, femeia, și sfintele legăminte dintre ei

Am scris aceste rânduri într-o seară de duminică, la emisiunea Alexei de la radiolynx.ro, încercând să găsesc un răspuns, ba nu, să  lămuresc întâi pentru mine, iar apoi pentru ceilalți, așa cum știu mai bine, ceea ce unii încă mai consideră a fi o întrebare existențială, una a cărei cheie a deslușirii stă, cred eu, pe de o parte în înțelegerea și tolerarea misoginului din fiecare dintre noi, și pe de altă parte, în pasajele de rațiune eludate ale fiecăruia dintre aceia ce văd în bărbat fie omul absolut, fie zeul suprem, și anume: "e mai ușoară sau mai grea viața alături de o femeie?"
Adică da, întrebarea se pune așa, "e mai ușoara sau mai grea viața alături de o femeie?", astfel că nu intră în discuție eventualitatea de a nu avea o femeie alături, ci doar felul în care fiecare vede viața alături de ea.   Eu aș spune astfel: bărbatul își face singur viața mai grea din momentul în care decide că poate trăi fără o femeie alături, și și-o poate face infinit mai ușoară realizând cât de importantă ar fi o femeie în viața sa.
Să afirmi că viața e mai grea alături de o femeie înseamnă să-ți negi practic propria ființă și rostul tău în această lume, ca bărbat. Să-ți negi credința în lume și în frumosul ei, în puterea dătătoare de viață, în fragilitatea aparentă a celei care te completează, în cea care te poate transforma în misogin, fără ca măcar să realizezi asta sau fără a găsi puterea de a recunoaște acest lucru.
Să spui ca viața e mai grea alături de o femeie înseamnă să îți refuzi menirea de a fi bărbat în adevărata putere a cuvântului, să-ți găsești propriul nul absolut și să arunci asupra-ți blestemul de a nu putea evolua dincolo de acesta. Să te afunzi în abisul refuzului de sine și de viață, să iți semnezi propria sentință la rece, la nestatornicie, la căutarea fără de sfârșit a rațiunii de a trăi. Și nu spun aceste lucruri neapărat pentru a aduce o banală odă femeii, convins fiind de valabilitatea acestor idei și atunci când rolurile bărbat- femeie se inversează, ci în speranța că fiecare dintre aceia care citesc aceste rânduri și cred ca viața e mai grea alături de o femeie vor realiza că de fapt doar le este greu să recunoască puterea unei femei asupra lor.
Extrapolând, dacă aș fi pus să găsesc o conexiune laică la Sfânta Treime, pentru mine aceea ar fi formată din bărbat, femeie, și iubirea și înțelegerea sfântă dintre cei doi. Orice om care alege să trăiască o viața înafara acestei treimi sau negând dreptul unuia sau altuia dintre cele trei elemente de a se afla acolo, își păcălește propria fire și face jocul unui destin hâd, potrivnic, lovind cu o putere dusă până la masochism în propriul său  "EU".

Nu-mi mai țineți timpul captiv!

N-am mai scris nimic de ceva vreme... Credeți ca ați pierdut ceva? Nimic. De altfel, nu s-a mai întamplat nimic notabil de când am scris ultima oară. Aceiași oameni, aceleași întâmplări, totul e la fel, plictisitor de la fel, monoton de la fel... N-am întrebat pe nimeni dacă se închină la același Dumnezeu ca și ultima dată, însă ceva îmi spune că și în privința asta lucrurile sunt neschimbate. Orașul e același, până la urmă dacă au murit unii s-au nascut alții... Muzica e și ea neschimbată, aceeași muzică surdă, apăsătoare, pe care o asculți atunci când vrei să-ți auzi propriile gânduri, însă ele nu vor să se lase a fi descoperite.
Filmul este același care se rupe sau se voalează la fiecare developare a întâmplărilor de peste zi... Cerul e neschimbat de ceva vreme, aceiași nori cu aceleași forme obsesive (deja ii cunosc pe toți și ciudat, mai toți au forma unor animale). Curcubeul? Nici pomeneală să-și fi schimbat culorile (nu mi-a placut niciodata acronimul ROGVAIV, măcar aici s-ar fi putut umbla puțin). Toți mă saluta la fel ca înainte, cu aceeași prietenie și deschidere care maschează sictirul cronicizat al unui zâmbet forțat, încleștat pe figurile care se încăpățânează în a nu-mi spune mai nimic. Așa, zâmbetul... și ăsta e același, toți în juru-mi par să zâmbească a obidă cruntă. De încruntare nu știu... asta era oricum aceeași pentru toți; oare poți să te încrunți fără să provoci riduri nu numai ție, ci tuturor celor cărora le arunci o astfel de privire? Când mi se strange mâna, simt același lucru, simt că omul din fața mea strânge întotdeauna mai tare decât mine. Oare să fie doar pentru că salutul lui e mai ferm, sau poate că omul ăla îmi transmite de fapt un semnal: "Ajută-mă, nu mă lasa tocmai acum..." Pământul... sunt convins că și el se învârte cam cu aceeași viteză, asta deși... dar in fine, poate doar mi se pare că uneori încearcă să-mi fugă de sub picioare. Gândesc la fel ca înainte și acționez ca atare, iar dacă nu acționez așa cum vor alții, pe cale de consecință, înseamna că am gândit. Lumea parcă nici nu mai îmbătrânește în determinarea cu care chipurile se lasă sculptate în moduri care mai de care mai hidoase de dalta timpului în momente în care acesta uită de menirea lui primordiala: aceea de a trece. Timpul stă în loc atunci când ajungi sa îi simți adevărata greutate și dacă încerci să te prefaci măcar pentru o secundă că nu o simți, ei bine atunci te apasă și mai tare. Ajunge să te apese într-atât încât nu rămâi altceva decat un afiș anunțând spectacolul trecerii propriei vieți, afiș prin care-i inviți pe toți cei care se arată dornici să decidă dacă te ajută sau nu să-ți facă respectiva trecere plăcută. Cât despre clipă, aceasta nu mai este de mult o diviziune a timpului, ea este îngerul decăzut al acestuia, cea care-și trădeaza stăpânul cu o perversitate demnă de o cauză mai bună. Tocmai de aceea eu am oprit toate ceasurile cu ceva vreme în urmă; ce vină am eu că timpul nu mai are mândria pe care o avea odinioară? Să fi avut eu puterea de a-l ține în loc, sau să fi trecut pe lângă mine neobservat? Iar dacă așa au stat lucrurile, oare chiar să nu se fi schimbat nimic în ultima perioadă? Sau poate doar eu sunt același de dinainte si cu cel mai feroce egoism ma încăpățânez să cred că totul în jurul meu trebuie să se învârtă în jurul propriilor dorințe, propriilor așteptări? Sau poate kitschul, prostul gust, lenea, șiretlenia și prostia în cele mai nediluate forme ale lor reușesc să țina timpul meu captiv într-un glob în care printre propriile mele valori și-au găsit locul sclipirile efemere, șirete, ale clipelor luciferice trăite însă fără patimă, fără orgolii constructive, fără vise, doar mascate de rațiunea bolnavă a celor ce care se cred stăpânii propriului lor timp?

Trăiți bine? Nu? Păi dacă sunteți PSD-iști...

Încă de la început vreau să fie înțeles faptul că nu am o culoare politică anume și nici nu vreau să se considere că tratez o problemă politică dintr-o perspectivă sau alta. Pur și simplu simt nevoia să postez aceste gânduri plecând de la o idee în care cred și în care politicienii sunt regizori deghizati în actori secundari într-o regie demagogică fără precedent în istoria postdecembristă. Actorii principali sunt "jurnaliștii" unor cotidiene care ascund în spatele unor tradiții ale publicațiilor respective gunoaie ale unei meserii, care, în ceea ce-i privește, numai menirea de a informa publicul într-o manieră obiectivă, pe surse și dezinteresată politic nu o mai are. Cotidiene îmbâxite care, asemenea unor covoare vechi, lucrate manual, cu trudă, din cauza prafului care a fost măturat sub ele în ultima perioadă au ajuns preșuri pentru șters picioarele puterii.
Astfel, în efortul lor de a lustrui ciuboțica portocalie, "cotidienele" au ajuns să asimileze opoziției cei 60.000 de cetățeni care și-au anunțat prezența la mitingul ce se anunță a fi cea mai mare demonstrație de după 1989. "Ziariștii de investigații" ai ziarelor respective- ce nume pompos pentru niște marionete cu peniță- au descoperit că "marele protest" din Piața Victoriei ar fi sprijinit din punct de vedere moral și chiar material de partidul opoziției. Mare descoperire au făcut! Păi măi dragilor, și până la urmă cum definesc domniile voastre termenul de opoziție? Chiar dacă este adevărat, ce este atât de ieșit din comun în faptul că PSD-ul, în calitate de partid de opoziție sprijină un miting organizat al zecilor de mii de cetățeni care nu "trăiesc bine"? Nicăieri nu se spune că respectivul partid ar instiga la manifestări ilegale ale celor pe care nu știu, poate în opinia voastră, tocmai traiul tihnit, mulțumirea și bogăția oferite de actuala putere i-a determinat să iasă în stradă. Nu faceți decât să puneți semnul egal între conceptul de "cetățean nemulțumit" și PSD. Vezi doamne, partidul de opoziție se deghizează în "cetățean nemulțumit". Ce încercați sa transmiteți, stimați scribi, că în Piața Victoriei vom avea parte de o mare roșie venită să arate spinii opoziției? Sau că cei 60000 sau 50 sau 40 de mii de oameni care vor fi acolo sunt de fapt elemente disturbatoare al bunului mers al țărișoarei noastre în drumul ei către propășirea materială, activiști trandafirii? Stimaților, așa vă cere deontologia? Să transormați un strigăt de durere a maselor într-un politicianism deșănțat, să-l îmbrăcați cu forța pe cetățeanul nemulțumit în tricou roșu cu trandafiri? Sau ar trebui să ies și eu pe stradă și să fac un sondaj la fel de profesionist ca investigațiile voastre și să întreb lumea cât de mulțumită e de "măsurile" luate de actualul guvern? E clar că, dacă ar fi să mă iau după voi, ar trebui să-i pun să îmbrace rapid, fie și pe dos, tricouri roșii și să strig după fiecare "nemulțumit" în parte: PSD-istule!
Române, nu trăiești bine? Ești PSD-ist! PSD-istule care ești! Păi de-aia trăiești rău fraiere, dacă nu știi pe ce corabie să navighezi, alătură-te întâiului marinar al țării!
Sau poate eu în ignoranța mea nu m-am prins că voi încercați să transmiteți de fapt că nu există cetățeni nemulțumiți și că aceștia sunt o simpla inchpuire, doar o fata morgana într-o țară în care domnește bunăstarea? Păi atunci scrieți și voi așa cum ar face orice "jurnalist" cu pretenții: "SENZAȚIONAL! PSD-ul inventează CETĂȚANUL NEMULȚUMIT! ȘOCANT: Opoziția încearcă să destabilizeze țara prin această nouă invenție diabolică!" Sau cum ar spune cineva: "Cetățeanul ăsta nemulțumit e dracu gol!"
Ei bine, scuzați-mi impertinența de a-mi permie, stimați scribi ai Evenimentului Zilei și României Libere, să vă aduc la cunoștință faptul că cetățeani nemulțumiți există de când lumea și pământul și... ȘOC: nu este obligatoriu să fie simpatizanți ai unui anumit partid!
Cu această ocazie declar oficial că am decis să mă alătur Grupării Cetățenilor Nemulțumiți (GCN). Acum bănuiesc că nu am încotro și va trebui să-mi fac un tricou personalizat cu inscripția GCN=PSD, sau GCN+PSD=LOVE.

I'm so tired, boring...ăăă... so scary... and Beyonce is... oh my god, you know?

Deunăzi am auzit o știre care zice-se "a zguduit din temelii" lumea muzicală românească și, trebuie să recunosc, și percepția mea despre succesul pe care pseudo-vedetele noastre (din câte am înțeles mari vedete pe afară) îl înregistrează, precum și despre felul în care acest succes ajunge să fie invidiat și copiat de unii și de alții.
După succesul reputat în ultima vreme înafara granițelor de solista Inna (numită în continuare"cantăreața"), se pare că nu a durat mult până colegele ei de breaslă de dincolo de ocean au început să o copieze. Și cine ar fi putut să aibă mai mult de câștigat de pe seama acestui lucru decât "mult mai puțin celebra" Beyonce, o sărmană artistă din Statele Unite, care, se pare, avea nevoie de o relansare a carierei pe spinarea cântăreței noastre, după ce intrase într-un con de umbră provocat de rușinea de a câștiga șase trofee la cea mai recentă ediție a decernării premiilor Grammy.
Și cum inspirația vine numai în combinație cu transpirația, Beyonce, în calitatea de mare divă, nu și-ar fi putut permite să transpire prea mult pentru realizarea celui mai recent videoclip (și nu "ultimul ei videoclip", așa cum scriu unii jurnaliști cu pretenții de mari deontologi- formatori de opinie din generația copy-paste), a recurs la mârșva faptă de a copia un pictorial al româncuței noastre, realizat anul trecut la Cernica.
Mai exact, în videoclipul piesei "Why don't you love me", Beyonce a îndrăznit să apară într-o costumație și în ipostaze vădit menite a copia stilul inconfundabil lansat de "cântăreață". Cu bandană și cămașa prinsă într-un nod, în ipostaze sexy ale femeii casnice care, îmbrăcată sumar, muncește din greu, nefiind iubită și apreciată pentru efortul depus, Beyonce nu face decât să copieze într-un mod care trădează clar invidia, pictorialul de la Cernica.
Rog pe această cale ca toate femeile care prestează activități casnice de genul "spăl rufe și le pun la uscat", cu atât mai mult dacă fac acest lucru în ținute sexy, să se auto-sesizeze și să supună oprobiului public pe cele care mai încearcă să le copieze îndeletnicirile în mediul artistic.
În încheiere nu pot decât să-i urez Innei să ajungă să o copieze și ea, la rândul ei, pe Beyonce, și să câștige și ea, de-a lungul unei lungi cariere, peste 60 de premii, cel puțin tot 15 Grammy-uri, deși nu prea văd cum ar putea să realizeze lucrul acesta o fătucă ce ar putea avea o carieră de fotomodel mai fructuoasă decât cea de cântăreață, și care recunoaște, despre ea însăși, într-un interviu, că e "tired, boring" și, nu în ultimul rând, "oh so scary". Respect totuși faptul că Beyonce s-a gândit să copieze lookul "cântăreței", și nu talentul de cântăreață sau pe acela de mare artistă a scenelor internaționale al celei din urmă.
P.S.: Aștept cu nerăbdare ziua în care Fernando de la Caransebeș îl va acuza, oficial, pe Michael Jackson, că i-a copiat pasul Moonwalk

Dovada indubitabilă a "plagiatului" :))

Erată la jertbă: "Regrete eterne din partea românilor"

Aveam o țară. Era frumoasă. "Ce țară frumoasă avem!"- strigam cu toții într-un glas. Țara noastră avea mere. "Ce mere frumoase are țara noastră!"-ne minunam noi. Țara noastră participa la prezentări si primea 100 de euro pentru o ieșire pe catwalk. Mai naturală de atât nici că putea fi, mai anorexică decât multe țări din lumea a treia; pffff... ce forme avea țara asta...

O grămadă de cocalari și politruci erau atrași de formele ei... Trebuia să avem grijă de țara noastră, să nu ne-o scoată golanii în club, să ne-o îmbete și să ne-o mai integreze în mai știu eu ce uniune. Dar nu ne făceam griji din punctul ăsta de vedere, și asta pentru că țara noastră era și devreme-acasă. Până la ora 22:00, cel târziu, avea voie să iasă și să se joace cu Bulgaria și cu Albania. De câteva ori s-a înhăitat cu țări ca Germania, Anglia, Spania sau Elveția. Asta până am prins-o și i-am zis: "dacă te mai prind că îți cumperi etnobotanice cu banii de salarii... că dai din petrolul tău și Kazahstanului și că arzi gazul de pomană cu Rusia, sau că tragi din narghilea cu Turcia... Te dezmoștenesc! Sau te trimit în pribegie să faci mămălicki și să aduni cornișoni, mama ta de căpșunară!"
Am zis că țara noastră era și bogată. Păi era! Cum să nu fie? Din averea ei dădea și altora, pe care nici banii din turismul la muntele zeilor nu-i mai putea salva de la faliment.
Țara noastră ținea mult la familie și la valorile ei: își ajuta mătușile să aibă ce să scrie în declarațiile de avere, își ajuta fiii să conducă bolizi, fiicele să se mărite cu miliardari bătrâni și nepoții să-și construiască vile. Pe ceilalți îi trimitea la facultate, apoi la masterat, apoi la doctorat, și apoi în șomaj.
Țara noastră s-a îndrăgostit acum șase ani de un marinar... acesta a vrajit-o șoptindu-i la ureche: "Să trăiești bine!" Și a luat-o cu el pe mare; de atunci a plutit în derivă... nu o dată a fost prinsă sărmana de pirați și tunsă cheală. Și ce păr lung, bogat și bălai avea, și ce spice aurii avea in păr! Acum prințesa de altă dată zace pe un pat de spital în moarte clinică. Au sluțit-o mișeii, au dezbrăcat-o și i-au furat tot! Acum mi-e teamă să nu-i doneze și organele.

Vă rog, nu-i mai chemați pe americani să o sărute, din morți n-o mai întorc. Lăsați divinitatea s-o întoarcă înapoi din drumul către lumină. Sau s-o lăsăm să intre în lumină? Pentru cei care au mai rămas la priveghi: ultimul să stingă lumânarea...