De veghe la căpătâiul unei șoapte...

Veghez desculț și abătut la căpătâiul unei șoapte.
Încerc s-o țin în viață, promit c-am s-o ascult,
Tremur de teamă, nu voi s-o las să piară-n noapte,
Încerc s-o fac să înțeleagă cât o iubesc de mult.

Pe buze stă sfârșită, lipsită de putere,
Vrea să se facă auzită, să fie înțeleasă...
Se simte însă slabă, răpusă de durere,
Și este tot mai tristă crezând că nu îmi pasă.

Se-agață de-ancora lansată în marea de regrete
Dorind să se salveze de cruda, neagra moarte...
Se vrea rostită, nu doar pictată-n reci portrete
Și vrea să-i fiu aproape... simțind că sunt departe.

C-o ultimă putere rostește sfâșiată: "te iubesc".
Și moare fericită, și-ajunge-n raiul șoaptelor din noapte,
De-acum e conștientă că numai pentru ea  trăiesc...
Veghind desculț și abătut la căpătâiul unei șoapte.