N-am mai scris nimic de ceva vreme... Credeți ca ați pierdut ceva? Nimic. De altfel, nu s-a mai întamplat nimic notabil de când am scris ultima oară. Aceiași oameni, aceleași întâmplări, totul e la fel, plictisitor de la fel, monoton de la fel... N-am întrebat pe nimeni dacă se închină la același Dumnezeu ca și ultima dată, însă ceva îmi spune că și în privința asta lucrurile sunt neschimbate. Orașul e același, până la urmă dacă au murit unii s-au nascut alții... Muzica e și ea neschimbată, aceeași muzică surdă, apăsătoare, pe care o asculți atunci când vrei să-ți auzi propriile gânduri, însă ele nu vor să se lase a fi descoperite.
Filmul este același care se rupe sau se voalează la fiecare developare a întâmplărilor de peste zi... Cerul e neschimbat de ceva vreme, aceiași nori cu aceleași forme obsesive (deja ii cunosc pe toți și ciudat, mai toți au forma unor animale). Curcubeul? Nici pomeneală să-și fi schimbat culorile (nu mi-a placut niciodata acronimul ROGVAIV, măcar aici s-ar fi putut umbla puțin). Toți mă saluta la fel ca înainte, cu aceeași prietenie și deschidere care maschează sictirul cronicizat al unui zâmbet forțat, încleștat pe figurile care se încăpățânează în a nu-mi spune mai nimic. Așa, zâmbetul... și ăsta e același, toți în juru-mi par să zâmbească a obidă cruntă. De încruntare nu știu... asta era oricum aceeași pentru toți; oare poți să te încrunți fără să provoci riduri nu numai ție, ci tuturor celor cărora le arunci o astfel de privire? Când mi se strange mâna, simt același lucru, simt că omul din fața mea strânge întotdeauna mai tare decât mine. Oare să fie doar pentru că salutul lui e mai ferm, sau poate că omul ăla îmi transmite de fapt un semnal: "Ajută-mă, nu mă lasa tocmai acum..." Pământul... sunt convins că și el se învârte cam cu aceeași viteză, asta deși... dar in fine, poate doar mi se pare că uneori încearcă să-mi fugă de sub picioare. Gândesc la fel ca înainte și acționez ca atare, iar dacă nu acționez așa cum vor alții, pe cale de consecință, înseamna că am gândit. Lumea parcă nici nu mai îmbătrânește în determinarea cu care chipurile se lasă sculptate în moduri care mai de care mai hidoase de dalta timpului în momente în care acesta uită de menirea lui primordiala: aceea de a trece. Timpul stă în loc atunci când ajungi sa îi simți adevărata greutate și dacă încerci să te prefaci măcar pentru o secundă că nu o simți, ei bine atunci te apasă și mai tare. Ajunge să te apese într-atât încât nu rămâi altceva decat un afiș anunțând spectacolul trecerii propriei vieți, afiș prin care-i inviți pe toți cei care se arată dornici să decidă dacă te ajută sau nu să-ți facă respectiva trecere plăcută. Cât despre clipă, aceasta nu mai este de mult o diviziune a timpului, ea este îngerul decăzut al acestuia, cea care-și trădeaza stăpânul cu o perversitate demnă de o cauză mai bună. Tocmai de aceea eu am oprit toate ceasurile cu ceva vreme în urmă; ce vină am eu că timpul nu mai are mândria pe care o avea odinioară? Să fi avut eu puterea de a-l ține în loc, sau să fi trecut pe lângă mine neobservat? Iar dacă așa au stat lucrurile, oare chiar să nu se fi schimbat nimic în ultima perioadă? Sau poate doar eu sunt același de dinainte si cu cel mai feroce egoism ma încăpățânez să cred că totul în jurul meu trebuie să se învârtă în jurul propriilor dorințe, propriilor așteptări? Sau poate kitschul, prostul gust, lenea, șiretlenia și prostia în cele mai nediluate forme ale lor reușesc să țina timpul meu captiv într-un glob în care printre propriile mele valori și-au găsit locul sclipirile efemere, șirete, ale clipelor luciferice trăite însă fără patimă, fără orgolii constructive, fără vise, doar mascate de rațiunea bolnavă a celor ce care se cred stăpânii propriului lor timp?
